Cultura

TRADIŢII LOCALE ŞI VIAŢĂ CULTURALĂ
 
Particularităţi ale tradiţiilor şi obiceiurilor locale (meşteri populari în prelucrarea lemnului, ceramicii, ţesături, cusături, împletituri, măşti, alte îndeletniciri)
Trebuie semnalat faptul că în decursul timpului locuitorii comunei noastre se ocupau mai mult cu ţesutul ştergarelor, sacilor şi coaserea lor.
Începând cu ultimii 50 de ani locuitorii nu mai păstrează decât cu unele excepţii tradiţiile, portul popular, chiar ţesutul devenind o practică din ce în ce mai rar întâlnită.
Referitor la viaţa economică şi socială în diferite perioade putem afirma că baza economică era slab dezvoltată, apoi treptat, treptat, ţăranii au început să-şi muncească pământurile, la început în întovărăşire şi apoi, din 1962, în cadrul C.A.P.-ului.
La ora actuală s-au format „Asociaţii Agricole", ţăranii muncind restul pământului particular, începând cu luna aprilie, şi terminând recoltatul toamna târziu.
În cadrul comunei noastre, în perioada 1950-1960 existau doar 5 magazine mixte pentru desfacerea mărfurilor, o moară la curent electric, de asemenea nu se putea vorbi despre o existenţă sanitară, locuitorii deplasându-se în satul Bozieni, comuna Dulceşti, actualmente comuna Ruginoasa. La ora actuală în comună se află un dispensar medical, unde vin la consultaţii oamenii din comună. Mai există şi un dispensar veterinar în satul Făurei, lângă primărie, unde îşi desfăşoară activitatea zilnică un medic veterinar şi un asistent medical.
Treptat, lucrurile s-au schimbat înspre bine, cu şcoli în cadrul fiecărui sat, cămine culturale în Budeşti şi Tatomireşti. Exista un singur cinematograf în satul Budeşti, cu un număr de 200 de spectatori lunar.
În cadrul căminelor culturale se organizau activităţi cultural-distractive: baluri, discoteci, video, serbări şcolare, piese de teatru din deplasări, spectacole populare cu diferiţi rapsozi, diferite şedinţe pentru populaţia comunei.
Tradiţiile satelor din această zonă sunt vechi, s-au păstrat din moşi strămoşi şi s-au transmis generaţiilor viitoare prin forma vizuală şi auditivă, dar multe dintre ele s-au simplificat în cursul timpului.
 
Portul oamenilor
Până nu demult, oamenii acestor locuri purtau în zilele de lucru costume populare, fără flori, iar în zilele de sărbătoare purtau costume populare cu flori şi desene decorative. Bărbaţii purtau cămăşi înflorate la guler, pe piept, pe mâneci, la umeri şi la manşete. Peste cămaşă, la brâu puneau nişte poale cu flori în partea de jos, strânse în bete (brâu îngust înflorat), iţarii (pantalonii albi) erau de lână albă pentru iarnă şi din bumbac pentru vară.
Când tineretul a început să poarte pantaloni de culoare închisă, înainte de 1850, cei mai vârstnici râdeau spunând „uite-i cu noaptea în fund!". În picioare aveau ciorapi împletiţi în cârlig (împletitul cu andrelele a început să fie folosit după războiul de întregire a ţării). Peste ciorap se puneau obiele albe (bucăţi din ţesătură de casă) şi opincile din piele de animale (mai târziu din cauciuc), care se legau pe picior cu sfoară de urzică, despre care se spune că nu suge apa.
În spate se îmbrăca o bondă din piele de oaie, cusută cu flori - cea de sărbătoare - şi fără flori, cea de purtat, iar când se încălzea o vestă din stofă de casă. Pe cap se purtau căciuli în timpul iernii şi pălării împletite manual din paie de secară şi grâu şi cu paie din planta ciorii (o plantă care creşte sub formă de tufă în locuri mlăştinoase şi are tulpina verde care nu se decolorează) cu care se făceau diferite flori verzi în împletitură.

Primăvara şi toamna purtau sumane din stofă de casă, fără căptuşeală. Sumanele de toamnă erau cusute cu flori de diferite culori aplicate pe ţesătură. Iarna purtau cojoace din piele de oaie, ornate cu şnur. Femeile purtau pe cap un şal împletit din lână, un fel de fular lung şi lat. Ca să acopere capul îl dădeau pe după gât şi mai rămânea o parte atârnată în faţă. Vara purtau un şal subţire din borangic. Cămăşile cu flori erau mai bogat împodobite decât cele bărbăteşti. Unele cămăşi erau cusute cu mărgele şi fluturaşi (rotiţe mici din zinc) care străluceau. În partea de jos purtau catrinţe ţesute în dungi şi legate la brâu cu bete înflorate, iar în picioare purtau pantofi, ghete sau cizme. În spate purtau bundiţe cu flori şi peste o sumaică (scurteică) cu mâneci largi, înflorată, numită caţaveică, făcută din şiac (stofă de casă), îndesită la pive.
 
Arhitectura
Până la primul război mondial, casele ţărăneşti se construiau dintr-o cameră numit „cameră de curat" şi o sală de intrare, din care se construia bucătăria, care mai lua un pas din „camera curată", ceea ce însemna că aceasta nu avea o formă geometrică regulată. Camera de curat avea două ferestre, iar bucătăria o fereastră mică.
Casa era acoperită cu stuf, ca să formeze o streaşină pentru curgerea apei, iar peste stuf se puneau paie de secară sau de grâu. Acoperişul se făcea în patru ape (părţi) şi în partea dinspre sud se făcea o gaură orizontală pentru lumină şi ca să iasă fumul din pod. Nu se putea face coş scos afară pentru că intra ploaia şi strica acoperişul.
Cei mai avuţi oameni acopereau casele cu şindrilă (draniţă - scândurele mici şi subţiri din brad, care se prindeau în cuie). La spatele casei se prelungea acoperişul şi se făcea un perete de nuiele care se lipea cu pământ, pentru a opri frigul, obţinând astfel o încăpere folosită ca magazie.
Pereţii caselor aveau colţuri şi la mijloc stâlpi de stejar sau salcâm, lemn rezistent la putrezire. În capătul stâlpilor se puneau grinzi orizontale, peste care se fixau grinzile tavanului, pe care se puneau scânduri. Înainte, din lipsa de scânduri, tavanul se construia din bârne cioplite, peste care se punea lut, iar după ce se usca lutul din pod, se lipea lut şi partea din cameră a tavanului. Pereţii se construiau din joase, se punea lut negru amestecat cu paie şi după ce se usca se netezea peretele să nu crape.
Cei care aveau pădure construiau pereţii din trunchiuri de copac, care se încheiau în colţuri prin crestături şi cuie de lemn groase şi la celălalt capăt se ţineau în stâlpul de la ferestre şi uşă. Se mai făceau şi pereţi din blănuri (scânduri groase) pe care se băteau în cuie şipci şi apoi se izbea lutul negru cu paie şi la urmă se netezea cu lutul galben.

Pentru năsăpit casa ( ase pune pământ pe jos în cameră), tânărul care-şi făcea casa vorbea cu tineretul care venea cu căruţele şi căra pământ, iar duminica sau sâmbăta făceau o clacă cu muzică la care tinerii jucau în cameră ca să sărbătorească pământul şi în pauze îl nivelau şi completau cu pământ.
Pentru a feri pământul de apa ploilor, se punea pământ lângă peretele casei, care se bătătorea, apoi se lipea. Mai târziu au început să se construiască prispe cu dulapi de scândură la margine, sprijiniţi de stâlpi speciali. Se umplea apoi cu pământ, se bătătorea şi se lipea. Camerele erau şi ele lipite pe jos cu lut. La unele case bătrâneşti, astfel de camere au existat până pe la 1980. Apoi a început construcţia caselor cu două camere (4X4 m) şi cu sală la mijloc. A apărut deci o nouă arhitectură ţărănească ( nu se ia în calcul arhitectura boierească şi cea de la oraş, care erau mai avansate).
Acoperişul caselor avea „abagele" (luminătoarea) pentru a lăsa lumina să intre în pod, iar coşurile de fum au început să fie scoase afară, prin acoperişul de şindrilă.
Odată cu dezvoltarea industriei şi materialelor de construcţie, după 1960, au început să apară case cu temelii din beton, cu pereţi de cărămidă şi acoperiş de ţiglă, iar prispa a dispărut. Casele acoperite cu tablă până în 1960 erau o raritate.
 
Căsătoria
Tânărul care şi-a construit casa până la lutul negru căuta să se căsătorească pentru a termina casa împreună cu nevasta. Pe lângă casă, flăcăul trebuia să aibă şi un car cu boi, iar fata să aibă zestre pentru împodobit casa şi un ţol de cânepă pentru căruţă.
Băiatul avea fata cunoscută în sat sau în satele vecine cu ocazia nunţilor şi a horelor la care participau. Tânărul spunea părinţilor că vrea să se căsătorească şi se gândeşte la fata cutare. Dacă înţelegerea ieşea bine, stabilea cu fata când aibă loc împăcarea la casa fetei unde venea mirele cu părinţii şi două trei rude apropiate. Acolo se discuta între părinţii tinerilor ce dă fiecare, ca să nu fie pe urmă certuri asupra pământurilor şi a vitelor. Băiatul şi fata primeau câte o bucată e pământ de la părinţii lor, în funcţie de ce aveau părinţii, dar în medie 0,50 ha. Tot atunci se stabileau data nunţii, naşii şi muzica.
Înainte cu o zi două, în ajunul nunţii, umbla câte un tânăr numit vornicel din partea mirelui şi altul din partea miresei, care invitau oamenii la nuntă. De obicei vorniceii erau veri sau rude apropiate. Vornicelul purta un baston la care se lega un prosop cusut cu flori, cu panglică roşie şi beteală şi mai avea o sticlă de vin din care servea lumea când o invita la nuntă.
Dacă mireasa era din alt sat, mirele o aducea cu alai şi muzică de sâmbătă după-amiaza. Mirele aranja cu prietenii din satul lui să meargă cu căruţele, iar câţiva flăcăi călări îl însoţeau pe mire care era şi el călare. Mirele se aştepta la opoziţia flăcăilor din satul miresei şi lua toate măsurile de precauţie de la luarea miresei până la ieşirea din sat.
La casa miresei muzica cânta cântece specifice de nuntă ca „Ia-ţi mireasă ziua bună/ De la tată de la mumă/". Se scotea zestrea din casă, se clădea în căruţa venită cu mirele, iar pernele se puneau peste lada de zestre. Un vornicel care ştia „oraţia de nuntă" se urca pe un scaun cu tabla cu pahare şi o pâine tăiată în patru părţi. După ce spunea oraţia de muncă, arunca spre fiecare parte a orizontului câte o parte din pâine şi vinul din pahar. Fetele se înghesuiau să guste din pâine ca să se mărite şi ele.
La plecare băieţii din satul miresei opreau pe mire la poartă şi cereau ca plată o damigeană de vin (mai mare sau mai mică, în funcţie de frumuseţea fetei). Dacă mirele refuza, flăcăii îi barau drumul cu lanţuri şi funii legate de copacii de pe marginea drumului şi mirele trebuia să cedeze şi să dea damigeana. Mândrii opozanţi luau damigeana cu vin de la mire şi chiuiau de bucurie pentru câştigarea ei.
Pe drum şi mai ales prin sate, muzica cânta de zor, iar femeile de încredere ale miresei, care erau în căruţa cu zestre, chiuiau şi strigau arătând zestrea miresei cu pernele în mâini (după ce băuseră câteva pahare cu vin la mireasă acasă), pentru a arăta faima miresei. Când alaiul ajungea la casa mirelui, acele gureşe femei duceau zestrea în casă şi o dădeau în primire soacrei mari. Apoi începea dansul pentru tineret, numit „Vedre", care ţinea până la miezul nopţii.
Duminica, aproape de prânz, se pornea din nou nunta. Tinerii erau conduşi de naşi, la biserica unde avea loc cununia religioasă şi apoi spre casa mirelui. Toată această deplasare se făcea pe jos. Când la nuntă cântau lăutarii din Budeşti, muzica se auzea din Budeşti până în Făurei sau în celelalte sate învecinate, mai ales spre seară, când celelalte zgomote încetau.
Duminica după prânz, în ograda mirelui, începea din nou hora pentru tineret. Aici venea tot satul, dar şi flăcăi şi fete din satele vecine. De multe ori, între tinerii din satul mirelui şi tinerii din satele vecine se iscau certuri, fie din cauza fetelor, fie din cauză că nu se înţelegeau care să conducă sârba (dansul „sârba"). Duminică seara se termina dansul pentru tineret şi după un ceas şi ceva începea dansul pentru maturi, care ţinea până spre ziuă, apoi muzica se odihnea.
Luni muzica se împărţea în două părţi: o parte la miri, altă parte la socrul mic, unde dansau până seara. Spre seară plecau toţii la casa socrului mare, unde se punea masa cea mare a nunţii. La sfârşitul mesei mari, nuntaşii dădeau câte o sumă de bani, iar rudele şi cei mai apropiaţi dăruiau mirilor diferite produse sau animale tinere (purcei, miei, viţei), păsări, pentru ca tânăra familie să înceapă gospodăria cu bine.
Celor care dăruiau şi alte bunuri, pe lângă bani, după terminarea închinatului li se închina „hobotul", care consta dintr-un prosop cusut cu flori, care era jucat şi chiuit, după care se punea la gâtul celor care a dăruit.
După un timp, nunul anunţa suma ieşită la nuntă şi mulţumea nuntaşilor pentru participare şi pentru contribuţia adusă la viitorul noii familii. În zori, nunul se ducea acasă, alături de nuntaşii apropiaţi.
La o săptămână de la nuntă, tinerii cu socri mari se duceau la naşi, mergeau la socri mici la o masă festivă numit „de cale primară".
 
Sărbătorile
Sărbătorile de iarnă începeau cu organizarea diferitelor formaţii care umblau de Anul Nou. Dacă erau mulţi tineri în sat, de exemplu în Budeşti se organizau 2 formaţii, în Făurei o formaţie, iar în Climeşti o formaţie. Fiecare formaţie avea un conducător care îşi angaja tinerii, muzica şi organiza hora de Sfântul Neculai, apoi în zilele de Crăciun. În ultimele două zile spre seară, tinerii făceau repetiţie pentru jocul cu caii şi capra.
O formaţie de căluşari, numită capra, era condusă de un arnăut îmbrăcat în costum popular, cu căciulă brumărie cusută cu hurmuz şi mărgele strălucitoare, cu bete înfăşurate cruciş de la mijloc la umeri şi cu o goarnă sau un corn din care suna pentru ca formaţia sa-l urmeze în gospodăriile care-i primea. Arnăutul era însoţit de un ofiţer (băiat îmbrăcat în uniformă de ofiţer), două fete (doi băieţi îmbrăcaţi cu costume de fată, care duceau colacii), omul care juca capra (forma caprei de azi îmbrăcată în hârtie), un ţap care se întindea şi se strângea, opt-zece băieţi care jucau caii, 2-3 mascaţi care aveau grijă de formaţii şi ajutau la ducerea colacilor şi 3-4 muzicanţi. Căluţii erau bine ornaţi pentru a nu se vedea scheletul calului, iar băieţii care jucau purtau pe cap chipiuri cusute cu hurmuz sau căciuli brumării.
În ajunul Anului Nou, toate formaţiile ieşeau de dimineaţa în centrul satului, unde muzica cânta şi arnăuţii sunau din cornuri. Toate formaţiile se uneau şi întindeau o horă, apoi plecau în sate.
Arnăutul întreba la fiecare gospodină dacă primeşte „capra" (dar aceasta era doar o formalitate, fiindcă gospodina deschidea porţile dinainte), apoi suna din corn să-l urmeze formaţia. Venea conducătorul (comoraşul) formaţiei şi ura „La mulţi ani!" gospodarilor, iar muzica continua. În fluieratul ţignalelor, pe care îl aveau toţi căluşarii, muzica înceta şi începea jocul caprei. După 3-4 minute, iar se fluiera pentru a opri jocul caprei şi începea jocul căluşarilor, care avea mai multe figuri.
Elevii de liceu organizau piesa „Jianul", cei de gimnaziu umblau cu căpriţa, iar cei mici cu tobele şi uratul. În ajunul Crăciunului se umbla cu colinda, iar în prima zi şi a doua zi de Crăciun elevii mai mari umblau cu „Steaua", în grupuri de câte trei, simbolizând pe cei trei crai.
Înainte de Bobotează, în ajun, tinerii din sat se duceau la un iaz din satul Budeşti, care avea gheaţa mai groasă. O tăiau în bucăţi mari şi făceau din ea masa pentru slujba Bobotezei şi crucea de la capătul mesei. Era o mare cinste pentru ei, când preotul îi lăuda pentru fapta făcută. În noaptea Bobotezei, fetele luau un cearşaf pe cap, o oglindă, o lumânare şi chibrituri şi se duceau deasupra unei fântâni, aprindeau lumânarea în faţa oglinzii care era orientată spre apă şi priveau apa din fântână „ca să-şi vadă ursitul". Dacă ursitul se arăta, însemna că în acel an fata se mărita. Bineînţeles, totul se făcea în mare secret. După slujba religioasă, începea hora tinerilor din formaţiile de la anul Nou şi făceau hora împreună.
Sarbatorile de primavara aveau şi ele farmecul lor, prin nuanţa religioasă. Ele începeau cu hora din Duminica Floriilor. Toate acestea continuau şi în zilele de Paşti, când copii umblau cu ouă roşii înflorate. În noaptea de înviere, băieţii mai mari îşi făceau pocnitori, pe care le foloseau afară din cimitir.
 
Păstoritul
Încă din cele mai vechi timpuri, populaţia satelor s-a ocupat şi cu creşterea animalelor, în special a oilor. Tradiţia oierilor s-a păstrat secole de-a rândul. Oile se scoteau la păşunat la începutul lunii mai, pe văile pâraielor şi pe dealuri. Odată ales islazul, baciul căuta un loc potrivit pentru aşezarea stânei de obicei o mică pantă, ca să nu băltească apa când ploua şi adăpostită de curenţi reci şi de furtuni. Se instala întâi strunga (locul unde se mulg oile) şi apoi ţarcul în care se strâng oile pentru a intra la muls în strungă. Cel care îndemna oile să intră în strungă se numea strungar şi era un băiat mărişor, care terminase şcoala. După mulţimea oilor, baciul strecoară laptele, îl toarnă într-un vas special (un ceaun mare din tuci) şi îi pune cheag ca să se prindă, apoi spală vasele de muls şi strecurătoarea. După mai bine de o jumătate de oră după ce laptele s-a prins se apucă să-l zdrobească, să-l fărâme foarte puţin şi apoi îl pune în strecurătoarea specială. Dacă laptele este frământat prea mult, brânza pierde grăsimea şi nu mai este de calitate.
Zerul rămas se încălzeşte la foc moale şi se obţine urda care se ridică deasupra zerului, de unde se ia cu polonicul şi se pune în altă strecurătoare. Dacă ciobanul te serveşte cu caş proaspăt pus în zerul din care s-a scos caşul se numeşte „caş dulce", iar dacă te serveşte cu urdă şi cu zerul ei se numeşte „jintiţă", care este dulce. Ciobanii mai ţin pe lângă stână şi capre, a căror lapte are un procent mai mare de grăsime, dar iuţeşte brânza şi îi înrăutăţeşte calitatea. Unii mai ţin pe lângă stână şi vaci şi jură că „laptele de vacă nu se amestecă cu cel de oaie", dar brânza obţinută are un procent mai mic de grăsime, chiar dacă se vinde la acelaşi preţ. Un caş bun este acela crescut la pâinea, iar când îl guşti se taie în dinţi ca guma şi când îl întinzi între degete este unsuros şi are mirosul laptelui de oaie.
Seara, după ce se terminau treburile la stână şi răsăreau stelele şi luna, începeau a răsuna buciumele din stânele învecinate, umplând de sunete văile pâraielor Valea Neagră de la Bălăneşti, de la Mărgineni din dealuri. În acelaşi timp, câinii începeau a lătra prelung şi oile să behăie. Oare ce simt aceste animale la sunetele prelungi ale buciumelor?
Mulţi poeţi au cântat în versurile lor viaţa oierilor. Ştefan Octavian Iosif spunea: „Iar când soarele apune/ Glas de bucium sună-n văi/ Ca o rugăciune", iar luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu spunea: „Iar de deal, buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stelele scapără-n cale/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână".
Câte stâne mai au azi buciume? De ce oare au dispărut aceste instrumente muzicale străvechi? De ce se pierde o tradiţie a strămoşilor noştri? Să fie oare aceasta urmarea perioadei de tristă amintire când baciul devenise sluga altuia? În perioada comunistă stânele erau controlate de cooperativele de consum, care aveau contracte de livrare a laptelui, care îl ridicau direct de la stână. Drumurile amenajate pentru circulaţia cisternelor care colectau laptele erau numite „drumul laptelui". Gospodarii mai ţineau şi două trei vite pe care le dădeau ziua la păşunat, fiindcă în toate satele păşunea era lângă sat. Cel care le păştea se numea văcar, proprietarul se numea bouar.
 
Agricultura
Agricultura este din cele mai vechi timpuri îndeletnicirea de căpetenie a locuitorilor de pe aceste meleaguri. Uneltele cu care se lucra pământul au fost multă vreme primitive. La sfârşitul secolului al XIX-lea se mai foloseau încă plugul din lemn, având numai cuţitul din fier. Piesele plugului au fost înlocuite treptat, până s-a ajuns la plugul din fier complet, prin 1920.
Toamna grâul se tria prin ciururi de pietre şi mai târziu de sârmă. Abia după războiul pentru întregirea patriei a apărut acea maşină de treier, care selecta boabele pentru sămânţă. Se trata sămânţa cu apă de var şi piatră vânătă împotriva manei, iar după ce se zvânta se punea în saci şi se semăna pe pământul nearat.
Un începător semăna în felul următor: punea 2-3 găleţi de grâu tratat în sac, lega gura sacului cu un colţ de fundul sacului şi punea acea legătură pe umărul stâng, cu mâna dreaptă lua din sac sămânţă şi arunca două mâini de sămânţă la fiecare pas. După ce făcea zece paşi, omul punea sacul jos, se întorcea cu faţa înapoi spre semănătură, lua pălăria de pe cap şi o arunca spre dreapta spre semănătură, seducea la pălărie şi făcea un cerc cu degetul pe marginea pălăriei, lua pălăria şi număra să vadă dacă desimea boabelor este bună, apoi arunca pălăria spre stânga şi făcea acelaşi lucru.
Aceasta era şcoala agricolă ţărănească pentru tineret, ca să înveţe a semăna. Aratul se făcea în felul următor: un om conducea vitele şi altul ţinea coarnele plugului pentru ca cuţitul să intre în pământ de 3-4 degete, iar brăzdarul să răstoarne brazda. Aşa se mergea dintr-un capăt în altul al ogorului, de sute de ori, până se termina de arat.
Pe ogoarele mari, boiereşti, arătura se făcea pe bucăţi mai mici şi se lucra cu pluguri de 2-3 brazde, trase de 2-3 perechi de boi. După ce se termina de arat, se împroşca ceva sămânţă pe deasupra şi se grăpa pentru a se acoperi sămânţa şi a se nivela terenul.
În timpul iernii, când zăpada era destul de groasă pe lanurile de grâu, boierii scoteau vitele şi le plimbau pe lanul de semănătură ca să spargă crusta zăpezii pentru a pătrunde aerul la plante ca să nu se înăbuşe.
Primăvara, pe la sfârşitul lunii mai, se pliveau plantele pentru a se distruge pălămida şi neghina din grâu. Pentru plivit se folosea oticul, o lopăţică de fier în formă de coadă de rândunică, în scobitura căreia se lua rădăcina pălămidei, cu un orificiu pentru coada cu care se apăsa unealta până ce tăia buruiana. După formarea boabelor, în unii ani apăreau cărăbuşii de grâu care mâncau boabele. Pentru combaterea acestui gândac se lua o frânghie de 10-12 paşi, care se ungea cu păcură şi doi oameni o purtau peste spic ca să dea cărăbuşii jos şi să-i otrăvească. Această operaţie se făcea tot pe parcele.
Vara, când spicul se îndoia şi bobul era tare, începea seceratul care se făcea manual, cu secera: cu mâna dreaptă se ţinea secera, care se vâra cu vârful în paiele de grâu ca să cuprindă un mănunchi de tulpine, cu mâna stângă se prindea mănunchiul cuprins de seceră şi se trăgea de seceră. Dacă mănunchiul se trage spre secerător, secera alunecă pe tulpinele plantelor şi secerătorul neîndemânatic poate să-şi taie degetele. Aşa, mănunchi cu mănunchi, se recoltau lanuri întregi.
Recoltarea se făcea şi cu coasa, care trebuia să aibă o greblă mică, cu trei-patru colţi, care se lega prin intermediul unei vergele de toporâşte, iar capătul de jos se lega de gâtul coasei. Când se cosea, tulpinile tăiate de coasă se sprijineau în colţii greblei şi cădeau în brazde, spic după spic.
După ce se uscau buruienile, se strângea brazda cu grebla până se forma un snop, care se lega cu răgoz (iarbă de baltă), pregătit dinainte. Snopii se puneau mai mulţi la un loc, spic după spic, în formă de cruce, pe şase rânduri, iar deasupra se mai punea un snop ca să nu intre ploaia şi jumătate (aşa se numea grămada de snopi).
După terminarea recoltării, grâul se transporta la arie şi se treiera (se separau boabele din paie) cu caii. Terenul, sub formă de cerc se curăţa de iarbă, se mătura ţărna şi apoi se puneau ţoale şi se întindeau cu furca ca să zdrobească spicele.
Caii alergau în cerc în ambele sensuri, ca să nu ameţească. Din timp în timp se învârteau spicele cu furca pe toate părţile şi caii erau puşi iarăşi să alerge, până se vedea că spicele nu mai aveau boabe. Se înlăturau paiele cu furca, apoi cu grebla se strângeau cele mici şi grâul rămas cu pleavă era vânturat de mai multe ori.
Treieratul cu caii s-a practicat până în jurul anului 1938, când au început să fie folosite batozele şi tractorul fără tracţiune, care erau trase de animale. Grâul se căra la arie, un loc special amenajat, unde se clădea în stoguri şi stătea până venea batoza. Pentru că erau puţine batoze, se întâmpla ca pe unele arii, la care batoza ajungea mai târziu, grâul să încolţească în stog din caza ploilor. Au apărut apoi tractoarele cu tracţiune proprie. După 1955, au apărut combinele trase de tractor şi apoi combina autopropulsată (cu tractor propriu).
Până în anii 1960, în agricultură se cultivau soiurile de plante folosite din tată în tată şi productivitatea era pe măsura calităţii muncilor agricole care se făceau atunci.
Numai grâul se trata, celelalte cereale (orz, ovăz) se selectau şi se semănau fără tratament.
Cartoful local folosit pe atunci, era de culoare roz, cu forma rotundă, care la fiert crăpa din cauza conţinutului mare de amidon şi care era făinos şi înecăcios, încât după ce mâncai doi - trei cartofi trebuia să bei o cană cu apă. Producţia era destul de mare şi cartofii mari, iar plantele nu se mănau, rămâneau verzi până spre sfârşitul lunii septembrie.
După încheierea colectivizării forţate a agriculturii, au început să se aducă soiuri noi de plante, mai productive. Primul care a fost adus a fost cartoful roz şi oval, care a mers bine câţiva ani. A apărut apoi gândacul de Colorado, foarte greu de combătut, şi de care nu se mai poate scăpa. Soiurile de cartofi aduse au un procent mare de apă şi o rezistenţă slabă la boli.
Orzul şi ovăzul se semănau an după an folosind sămânţa din producţia proprie. Acum nu se mai poate folosi sămânţă proprie, pentru că se mănează. Înainte de 1960, unii ţărani aveau un soi de ovăz cu spic bătut, foarte productiv, care a dispărut, pentru că nu a fost cultivat. Porumbul hibrid are o productivitate mult mai mare decât vechile soiuri cultivate în această zonă, este mai uşor de mistuit de animale şi om, dar are un procentaj mai mare de umiditate.
În prezent ţăranii nu mai pot face agricultură ca înainte de 1960 pentru că nu mai au sămânţă de calitate şi de aceea este necesar ca statul să le asigure sămânţă gratuit, ceea ce ar determina o reducere a preţurilor de cost. Înainte de 1989 se scriau pe garduri, cu vopsea roşie, obiectivele congreselor P.C.R. pentru agricultură, care prevedeau producţii colosal de mari, care nu se puteau obţine, iar rapoartele prezentate la sfârşitul cincinalelor cuprindeau numai minciuni.
Multe dintre soiurile de plante introduse în ultimii ani s-au dovedit lipsite de rezistenţă la boli, astfel încât producţiile au fost serios afectate. Astfel, în vara anului 1997, în luna iulie şi în prima decadă a lunii august, a plouat aproape zilnic, ceea ce a favorizat producerea de mană. Din comunicatul Inspectoratului pentru Protecţia Plantelor şi carantină Fitosanitară rezulta că mana „boala care deţine primul loc în topul afecţiunilor ce atacă plantele" a afectat din cauza ploilor 80% din cultura de cartofi, tomate şi castraveţi. Tratamentul pentru un hectar costa 387.500 lei, când cursul dolarului era de 7.500 lei.
„De şapte ani această boală ocoleşte suprafeţele mari, acţionând în gospodăriile particulare (unde nu se mai face rotaţia culturilor). A intervenit infecţia primară, transmiterea bolii de la un bulb la altul, prin sădirea unor cartofi cuprinşi de mană şi infecţia secundară favorizată de ploi, prin care bacilii (sporii) se transmit de pe frunze pe tuberculi. Primul tratament trebuie făcut odată cu stârpirea gândacilor de Colorado, în primăvară, iar alt tratament trebuie aplicat o dată cu înflorirea cartofilor şi a legumelor".
 
Arta culinară
Pentru ziua de Sfântu Toader (pomenirea morţilor) bătrânii pregăteau o coptură numită „alivancă", preparată din făină de porumb mărunţită, dată prin dosul sitei cât cădea de voie, care se opărea cu zer sau chişleag, cu câteva ouă bătute. Se punea în tăvi şi se introducea la cuptor. Acea coptură era un pic acrişoară şi cu mirodenii avea un gust plăcut.
O altă coptură pe care o făceau străbunii era învârtita, care se prepara din turte de făină de grâu, de mărimea gurii unei găleţi. Fiecare turtă era unsă cu untură de peşte, peste care se punea un strat de nucă măcinată cu puţin zahăr. Aşa se pregăteau 3-4 turte, apoi se făceau sul şi se învârteau (răsuceau) în mână pentru a se lungi. Se puneau în tavă şi se vâra la rolă sau cuptor.
La mâncăruri se foloseau, limba, bobul, se prepara zer cu bostan, cu fasole păstăi sau cu cartofi. Se foloseau frunzele afumate cu costiţă de porc. Toamna era multă carne de oaie, apoi peşte, carne de pasăre şi porc. Ca verdeaţă în borş se puneau hasmaţuchi şi ştir roşu, despre care se spune că este mai bun decât loboda. Ştevia se folosea la borş şi ca învelitoare pentru sarmale. Pentru ziua de Ovidenii, la 21 noiembrie, bătrânii pregăteau vărzări, un fel de plăcinte cu varză. Se toca mărunt varza, se fierbea şi se punea puţin piper şi zahăr în varză, care forma umplutura la plăcinte, se coceau în rolă şi se dădeau de pomană.
În ajunul Crăciunului se preparau turte cu julfă. Turtele se făceau din aluat din făină de grâu, se coceau pe plită şi apoi se lăsau să se usuce, iar julfa se pregătea din sămânţă de cânepă. Sămânţa se alegea cu grijă şi se pisa în pive, până când se zdrobea bine. Sămânţa zdrobită se punea în sită şi se spăla până când miezul trecea în apă, care se făcea albă ca laptele. Acea apă lăptoasă se punea la fiert şi, înainte de a fierbe, tot miezul lăptos se ridica la suprafaţa apei, asemănător cu jintiţa când se prepara urda. Acea spumă groasă era culeasă fără apă şi se punea într-un castron, peste ea se punea zahăr şi se amesteca. Turtele se puneau în apa de la julfă ca să se înmoaie şi se puneau în castron. Peste fiecare turtă se întindea un strat de julfă şi se puneau mai multe turte una peste alta (ca un fel de tort). Se lăsa acel tort cu julfa până dimineaţa, în ajunul Crăciunului, şi se tăia la fel ca tortul. Toate aceste bucate erau bunătăţi pentru zilele de post ale străbunilor.
 
Industria ţărănească
Cânepa care se semăna din primăvară se smulgea din pământ prin luna septembrie, se lega în fuioare (snopi cuprinşi între degetele mâinilor) şi se punea la uscat. După uscare (10-15 zile) se ducea la baltă şi se puneau în apă, fuior lângă fuior, pe trei-patru rânduri, ca să poată acoperi apa. Ca să stea în apă, se puneau peste fuioare joape care se prindeau în cârlige, sau brazde de pământ intelenite.Tot aşa se făcea şi cu inul.
După 12-15 zile de stat în apă ca să putrezească partea lemnoasă a tulpinii („muratul cânepii"), se scotea din apă şi, după ce era bine spălată de mâl, se punea la uscat. După uscare era pusă într-un aparte de lemn numit „meliţoi", confecţionat dintr-un trunchi de copac scobit sau din blănuri de scândură cu distanţa de 8-10 cm şi alta mai mică. În deschiderea dintre blănuri se punea o scândură sub formă de limbă de cuţit, care era fixată la un capăt într-un ax, în jurul căruia se puteau roti, iar la celălalt capăt avea un mâner de ţinut mâna.
Fuiorul de cânepă era pus în meliţoiul cu deschiderea mai mare şi cu limba (lama) lui se apăsa în deschidere ca să se rupă tulpina care se mărunţea (puzderie). Apoi se trecea fuiorul prin meliţoiul cu deschiderea mai mică, pentru a cădea toată partea lemnoasă şi fibra de la rădăcina care nu era bună. Aşa se obţinea un fuior de fibre din coaja tulpinei.
Fuiorul era dat printr-o perie cu cuie mari (ragilă), care desfăcea coaja tulpinii în fibre subţiri şi scama (câlţi), care era ţinută de la ragilă la ragilă era dat prin alta cu dinţii mai mici, de la care se obţineau bucii (scama rămasă) şi apoi fuiorul se dădea prin nişte perii de păr de porc sau sârmă.
Iarna femeile şi fetele torceau cânepa, o făceau aţă subţire şi o înfăşurau pe nişte mosoare lungi. Pentru a forma urzeala, se întindeau firele pe peretele din afara casei, unde se făcea rostul pânzei, după nişte cuie bătute în perete (urzitul pânzei). Se tăiau firele la capătul urzit, se vârau în iţe şi apoi în spată şi se punea urzeala în stative (război), unde cu ajutorul iţelor se făcea rostul prin care se trăgea suveica cu firul de bătaie, apoi cu spata care se fixa în vatafa (un aparat de lemn). Se bătea firul care se apropia de ţesătură.
Pânza ţesută era ghilită (dată de mai multe ori la apa rece) ca să se înălbească, ba mai mult era şi fiartă pentru înălbire şi după uscare gospodinele croiau din ea cămăşi, izmene, cearşafuri de pat şi plapumă etc.
Lâna pentru stofa de casă se pregătea asemănător: se spăla, se scărmăna, se dădea printre două perii şi se trăgeau firele lungi de lână, iar ce rămânea în perii se numea canură (lână cu firul scurt şi moale care se folosea la bătaie). Se torcea lâna şi se punea în suveică, care mergea prin rostul de iţe. Gospodinele ţeseau stofa (şiac, postav) în culori, sub formă de brad. Şiacul era dat la bătut pentru îndesare la o instalaţie numită piuă (pivă). Pive aveau cetăţenii din Piatra Şoimului, care luau şiacul din târgul de la Roznov şi după o săptămână îl aduceau proprietarului. Bătrânele împleteau lâna cu cârlige şi făceau ciorapi, flanele, mănuşi şi alte obiecte de îmbrăcăminte. Împletitul cu andrelele se foloseşte de prin anii 1920, fiind deprins de la evrei. Inul a fost materia de bază a industriei ţărăneşti.
Aceasta era o parte din mica „industrie" gospodărească ţărănească. Aceste procedee sunt astăzi pe cale de dispariţie şi mi s-a părut interesant să le descriem pentru ca generaţiile viitoare să afle cum procedau strămoşii noştri obiecte de îmbrăcăminte. Ar fi interesant ca în fiecare comună să se organizeze un mic muzeu de obiecte de artă şi industrie ţărănească. Aceste muzee ar putea funcţiona în cadrul căminelor culturale, al bibliotecilor comunale sau în şcoli.