Istoricul localităţii

Atestare documentară şi scurt istoric al fiecărei localităţi componente
Satul Făurei se află la răsărit de paraul Romani şi de satul Tatomireşti, cu care este unificat acum, astfel că pe harta judeţului este trecut numai satul Făurei. Satul este menţionat într-un act de întărire, la 1459 septembrie 3, al boierului Goştilă, şi apoi este stăpânit de urmaşii săi.
În secolul al XVII-lea, satul Făurei era stăpânit de boierul Vasile Bogza. Vorbind despre primele începuturi documentare care atestă aşezări umane, pe teritoriul comunei există puţine vestigii care să ateste aceasta.
Astfel, pentru satul Făurei nu există documente care să ateste vechimea sau modul de formare al aşezării.
Se pare că vatra de sat a fost aceeaşi ca şi cea actuală. Putem menţiona că înaintea ultimei împărţiri administrativ teritoriale figura şi satul Tatomireşti. Vatra veche a acestui sat a existat în zona numită „La Brad", iar satul purta denumirea de „Cuibar".
Mutarea vetrei satului datează din secolul al XVIII-lea, perioadă când se schimbă denumirea satului.
Satul Tatomireşti, a cărui denumire vine de la Tatomir, a fost stăpânit în secolul al XV-lea de Jula, iar la sfârşitul secolului, urmaşii lui Jula şi nepoata lui Costea Dabija vând satul lui Petru Căliman şi la 1495 martie 18, voievodul le întăreşte actul. Tot pe atunci, jumătatea de sus a satului Tatomireşti era stăpânită de Micul Purcarescu, ale cărui strănepoate au vândut-o lui Ieremia vistiernic la 1519 decembrie 27, când este întărit actul.
 
Jumătatea de sus a satului a fost apoi a călugărului Evlaghie vistiernic, care a vândut-o lui Armeanu, care primeşte întărire la 1527.
Satul Climeşti, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea era stăpânit de fraţii Trif şi Negrit, iar mai târziu a fost stăpânit de Marcu, Mihuţ şi Lazăr, fii lui Trif, care primesc întăriri pentru partea de sus a satului, la 1558 martie 30, de la voievodul Alexandru Lăpuşneanu, iar partea de jos era stăpânită de fii lui Negrit.
Lucruri interesante se pot spune şi despre satul Climeşti, care mai păstrează denumirea ,,Ghirva'' în limbajul bătrânilor.,,Ghirva'' este primul nume al acestei aşezări Climeşti, iar vatra satului se găsea pe locul ce astăzi se numeşte „Trofeşti", locuitorii aflându-se într-o stare de semidependenţă faţă de boier, care-şi avea conacul la distanţa de 1 km spre nord, refuzând să iasă cu plugurile pe moşie. Boierul a preferat să-şi trimită oamenii sau să dea foc satului, iar locuitorii au fugit în satele vecine, mult timp acel loc numindu-se „locul focului".
Actuala vatră de sat s-a format mult mai târziu, aproximativ între 1800-1850.
Satul Climeşti este situat pe drumul judeţean Roman - Piatra Neamţ, via Trifeşti - Mărgineni, la km 17. Este cel mai mare sat din comună, întocmit în anul 1856 de către voievodul şi omul politic Grigore Cozadini. Acesta era descendentul unei familii italiene grecizate şi văr după mamă cu Al.I. Cuza. A fost unul dintre fruntaşii revoluţionari de la 1848 din Moldova, după care a ocupat în timpul domniei lui Cuza şi Carol I funcţia de senator şi prefect de Fălticeni.
Căsătorit cu Eugenia Ghica - Budeşti a primit de la socrul său o parte din moşie şi 40 de familii de clăcaşi.
 
Aceştia au fost împroprietăriţi de Cuza la 1864, ei constituind nucleul actualului sat aşezat într-o mică depresiune şi pe dealurile care o înconjoară.
În sat se păstrează fostul conac cu dependinţele sale, separate de mai multe ori şi înconjurat de un adevărat parc dendrologic cu mai multe specii noi de arbori ca: magnolia, salcâmul japonez, catalpo, zoda etc.
Sub sprijinul totalitar a avut mai mulţi proprietari fiind pe rând tabără de pioneri, spital, şcoală de copii reumatici, spital pentru bolnavii psihici, cabană.
În prezent este arendat unor întreprinzători din roman. Populaţia îmbătrânită s-a schimbat simţitor, ca urmare a exodului (exilului) spre oraş.
Ocupaţi principală este în mod evident agricultura. Satul a cunoscut performanţe curente. Satul şi-a pierdut o mare parte din tradiţii şi obiceiuri, trecând în prezent prin dureroase încercări de adaptare.
Satul Budeşti - trebuie arătat că este un sat de clăcaşi cu o vechime nu prea mare, aşezat pe moşia familiei Ghica, fiind cel mai mare sat din cadrul comunei. Cel mai vechi document al existenţei acestui sat este biserica aşezată lângă vechiul conac boieresc, construit în timpul lui Toma Cantacuzino pe la 1664, unde se găseşte înmormântat domnitorul Dumitraşcu Vodă.
Satul Budeşti apare în documente în anul 1712, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, iar satul este mult mai vechi, ţinând seama că pe pisania bisericii din sat este amintită data de 19 septembrie 1664.
 
Cu aproximativ 200 de ani în urmă, satul s-a restrâns în locul unui fost iaz, colmatat în condiţii necunoscute. Satul a purtat numele de Budeşti-Ghica, după numele boierului care a fost pe aceste locuri.
Satul Micşuneşti - cea mai veche aşezare de pe teritoriul comunei. Datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, el fiind întemeiat de unii dintre vitejii lui Ştefan cel Mare.
Se pare că aici a poposit Ştefan cel Mare în timpul retragerii spre Războieni, pe Valea Orbicului şi de aici Codrii seculari ai Bourului. Spre deosebire de alte sate, satul Micşuneşti a fost un sat de răzeşi, oameni harnici şi gospodari, cu dragoste de glie. Urmaşii acestor familii de răzeşi există şi astăzi, cum ar fi: Aramă, Zeamă, Şerban, Condurache.
Ca sat răzăşesc a cărui moşii nu s-au vândut ci s-au împărţit între urmaşi prin înţelegere, fără acte, care erau greu de procurat a fost stăpânit de logofătul Dobru şi s-a numit Dobruleşti. Satul se afla la obârşia pârâului Orbic. Mai târziu satul a fost stăpânit de Ana, fiica lui Dobru, care vinde satul nepoatei sale Stanca, la 1480 septembrie 11, când voievodul Ştefan cel Mare îi dă actul de întărire. Satul a fost stăpânit de boierul Crai, pentru că valea de la vest de sat poartă numele de Valea Craiului, menţiune din sec. al XV-lea.
Boierul Dobru a fost scriitor de acte, logofăt şi a făcut parte din Sfatul Domnesc şi a stăpânit satul Văleni de la Iucaş şi altele.
 
Mai târziu satul a intrat în stăpânirea boierului Micşun, al cărui nume îl poartă din secolul al XVI-lea. O atestare cu numele de Micşuneşti se găseşte în actul satului Bârjoveni, de la 1620 septembrie 1, în care este menţionat ca martor la judecată „Nistor din Micşuneşti".
De la 1620, septembrie 1, se păstrează următorul document: „Mărturie. Iată eu, sluger Savin Costin, diac din Cociman scriem şi mărturisim cu această scrisoare a noastră cum au venit Mihăilă, fiul lui Blaga din Hârţeşti, cu cartea domniei sale lui vodă să le facem lege dreaptă cu ai săi oameni, şi anume Dumitru Papotea şi cu fraţii săi Ionaşco şi Ilea pentru a sa dreaptă ocină şi moşie din satul Bârjoveni ca să alegem de către ai săi oameni.
 
Dumitru Popoţea şi cu fraţii lui, zicând înaintea noastră că acea ocină ce este a lui Mihăilă este pusă zălog pentru o despăgubire. Iar Mihăilă şi-a adus oameni buni şi bătrâni şi aşa au mărturisit înaintea noastră, cum Mihăilă şi-a plătit despăgubirea deplin, cât a zis Popoţea cel Bătrân cu sufletul la gură (pe patul de moarte), iar Dumitru Popoţea şi fraţii săi l-au crezut. Deci Mihăilă, fiul lui Blagu, şi-a strâns oamenii buni şi bătrâni cu care au fost în tocmeala lor când i-au dat acei bani în mâna lui bătrânu Popoţea, a tatălui lor. Deci ei au giuruit în faţa bisericii (la Prăjeşti) pe sfânta Evanghelie, cum acei bani s-au dat toţi, 35 de taleri, înaintea a mulţi oameni buni şi bătrâni de prin satele megieşe, anume Dumitru comis din Hârţeşti şi Macsim comis de acolo (Prăjeşti), Gheorghiţă de asemenea, Avram de asemenea, Pantele de acolo, Nistor din Micşuneşti, martorul judecăţii de la 1 septembrie 1620 în satul Bârjoveni.
 
Bătălii, participări la războaie, răscoale, răzvrătiri, alte forme de protest colectiv sau individual, comportament în anii colectivizării, eroi locali, haiduci, veterani etc.
La 22 iunie 1941, din Piatra Neamţ, mareşalul Antonescu dă ordin de atac, ca ostaşii români să treacă Prutul. Ordinul eliberării a entuziasmat întreaga ţară, dar rezultatul acestui ordin nu a fost înfăptuit din cauza evenimentelor istorice foarte încâlcite. Culmea a fost că România şi ţările vecine au căzut pradă bolşevismului în 1944. ca o minune în 1990, după 56 de ani popoarele acestor ţări au înlăturat dictaturile comuniste şi s-au înscris pe linia democraţiilor autentice.
Consideraţii interesante pentru urmaşi şi unele amintiri din timpul războiului.
Când frontul de răsărit ajunsese la Nistru, de la Tighina la Marea Neagră şi aviaţia rusă ne îngrozea de ne ascundeam prin beciuri şi tranşeele făcute lângă case, citeam manifeste de mărimea unei cărţi poştale sau mai mici, aruncate în timpul nopţii din avion, în care se scria cam aşa: „Cetăţeni români, nu va opuneti la rezidenta armatei hitleriste,fasciste (germane), care vă ia totul din gospodării şi vă omoară. Aveţi răbdare că în curând vine armata sovietică eliberatoare, care o să vă ocrotească".
După ce s-a rupt frontul, armatele ruseşti, care pe 21 august 1944 erau la Iaşi, înaintau încet, iar armata română se retrăgea spre Bacău, folosind drumuri comunale lăturalnice. În acelaşi timp, trupele germane se retrăgeau în grabă spre Bicaz, iar oamenii satelor le arătau drumul.
În dimineaţa zilei de 21 august, armata rusă depăşeşte oraşul Vaslui şi, în aceeaşi zi spre seară, ajunge la Roman. În zorii zilei de 22 august 1944, locuitorii comunei Făurei s-au trezit cu armata sovietică pe uliţele satului. Ostaşii români surprinşi în timpul retragerii au fost dezarmaţi şi convoaiele de prizonieri, păzite de călăreţii ruşi, porneau spre jos spre răsărit. Care încerca să fugă din formaţie era împuşcat pe loc. Aşa a trecut un convoi de prizonieri români prin Făurei-Tatomireşti, în coloană aflându-se mulţi plutonieri, acum veterani de război, care au povestit cele întâmplate, la întoarcere.
Soldaţii ruşi părăseau deseori coloana şi intrau prin ogrăzile oamenilor de unde luau căruţele cu cai şi abandonau caii lor vlăguiţi şi căruţele rele. Asemenea fapte pot povesti mulţi dintre bătrânii care au trăit acele vremuri. A fost o mare greşeală că armata română nu s-a retras imediat spre Bucureşti şi a staţionat în Moldova. Ostaşii care pierdeau legătura cu unităţile lor erau dezorientaţi şi nu ştiau că ruşii iau prizonieri. Ei credeau că vor lupta mai departe cu aliaţii, aşa cum scria în manifestele de pe front.
În centrul comunei, dar şi în sate s-a format comandamente militare ruseşti, situaţie care a durat câteva luni de zile. Organizau petreceri, se distrau cu nevestele mai slabe din fire, iar fetele din centrul satului stăteau fugare pe la gospodăriile din marginea satului, încercând să scape de „armata eliberatoare", în timp ce armata română elibera Ardealul şi Ungaria de sub ocupaţia germană.
Tot în toamna anului 1944, treceau cirezi de vite şi turme de oi conduse de ostaşi ruşi spre Iaşi-Prut, spunându-se că acestea sunt...captură de război sau despăgubire.
În anii următori 1945-1946 s-au cerut despăgubiri de război şi ţăranii care aveau doi cai, două vaci şi mai multe oi, trebuiau să dea jumătate din ele. Aşa au plecat ţăranii cu ochii plini de lacrimi, cu animalele legate de funii spre centrul de comună (la Dochia), unde subprefectul căuta să trieze animalele de prăsilă.
Cei veniţi din prizonierat, unde au stat câte 5-7 ani, povesteau că mâncau ciorbă goală şi erau aşa de slabi că în fiecare zi mureau cel puţin doi nemţi şi un român (nemţii se acomodau mai greu la condiţiile climaterice de acolo). În munţii Urali, prizonierii tăiau copaci şi iarna, ca să se încălzească, beau apă caldă.
Erau aşa de slabi că nu mai aveau muşchi pe oase. Ca să-i trimită la muncă, medicul îi dezbrăca complet şi îi ciupea de muşchii fesei, pe cei care mai aveau muşchi îi trimitea la muncă, pe ceilalţi îi ţinea în lagăr pentru muncile de acolo.
În timpul verii, când ciorile scoteau pui, se urca câte unul, care putea, în copac şi dădea puii jos. Prizonierii îi curăţau de piele şi îi mâncau de cruzi. Mai prindeau şerpi şi îi prindeau în cutii de conserve; îi jupuiau de piele şi îi ţineau de gât, scuturându-i până cădea carnea de pe schelet în cutie. Cei care au mâncat carne de şarpe au spus că era foarte gustoasă.
Acestea sunt numai câteva amintiri relatate de foştii prizonieri de război din Uniunea Sovietică. Şi câte asemenea amintiri, chiar mai interesante, vor mai fi şi care, din păcate, se vor pierde în uitare...
Prin 1942 s-au adus pentru prima dată tractoare şi semănători, iar recoltarea grâului se făcea cu combine.
În vara anului 1943, când avioanele zburau înspre Iaşi ca păsările şi maşinile militare huruiau pe drum, trecând prin comuna Făurei spre Roman, oamenii de peste 80 de ani se mirau că au ajuns la bătrâneţe să vadă aşa ceva.
În cadrul armistiţiului încheiat de Uniunea Sovietică şi România, URSS a pus clauză ca România să dea forţă de muncă pentru refacerea distrugerilor cauzate de război, iar guvernul român a hotărât să rămână prizonierii sa ajute la reconstrucţia Rusiei. Din acel moment trebuia ca Rusia să schimbe regimul de viaţă al prizonierilor, transformând lagărele în tabere muncitoreşti, însă condiţiile nu s-au schimbat. Mâncarea era cu mult sub nivelul unei raţii normale, iar prizonierii mureau cu zile.
În august 1947 s-a făcut reforma monetară, un leu pentru 20.000 de lei, dar s-au schimbat numai până la 5.000.000 lei, aşa încât oamenii care au avut mai mulţi lei din cei vechi s-au întors cu traista de bancnote acasă.
În ianuarie 1952, s-a făcut o altă reformă monetară şi s-a luat 10 lei noi pentru 100 lei vechi şi tot cu restricţie de sumă.
În noiembrie 1950 se schimbă împărţirea administrativ teritorială a ţării, după modelul rusesc: sat, comună, raion, regiune. Centre de raion au fost: Buhuşi, Piatra, Bicaz, Ceahlău, Târgu Neamţ şi Roman, toate au făcut parte din regiunea Bacău. Comuna Făurei făcând parte din această regiune, iar acest sistem durează până în 1968, când se revine din nou la judeţe, dar unele din ele, cum este cazul fostului judeţ Roman nu au mai fost înfiinţate.
În 1950 începe primul plan economic cincinal, după două planuri anuale şi planul de electrificare (1950-1960) a ţării.
În decembrie 1955 România este primită ca membră ONU, după câţiva ani de negocieri, URSS opunându-se de fiecare dată. Din 1953 se introduce impozitul în natură prin cote obligatorii. Din 1956 acestea se înlocuiesc cu contractele de achiziţii care se plăteau, dar se menţin şi impozitele agricole grele.
Începând cu anul şcolar 1961-1962 s-a trecut treptat la învăţământul general obligatoriu şi gratuit, care începuse în 1948, cu înfiinţarea ciclului doi de învăţământ clasele V-VII.
În septembrie 1966, la Piatra Neamţ a avut loc vizita lui Nicolae Ceauşescu însoţit de Gh. Maurer, cetăţenii comunei Făurei trebuind să-i întâmpine între satele Podoleni şi Zăneşti, unde sătenii au fost aduşi cu camioanele cooperativelor agricole. Toată acţiunea a fost organizată de activistul de partid din comună, care, cu câteva zile mai înainte a făcut un instructaj cu birourile organizaţiilor de bază din PCR şi cu toţi salariaţii.
Cooperativizarea agriculturii s-a făcut forţat, cu activişti, care au început a lovi ţăranii care se opuneau. Cadrele didactice erau scoase de la ore ca să meargă cu echipa prin sat, până în 1962 când s-a încheiat cooperativizarea agriculturii. În luna februarie era luna cărţii la sate, când cadrele didactice trebuiau să cumpere din micul lor salariu cărţi politice ca să îndeplinească planul de vânzare la nivel de comună, impus de activistul comunal.
Eroi din 1941-1945
Toate cotingentele din 1896-1923 au participat la lupte în cel de-al doilea război mondial, fiind numiţi veterani, iar cei căzuţi pe câmpul de luptă fiind consideraţi eroi. „Eroii sunt consideraţi preţul şi argumentele susţinerii drepturilor şi adevărurilor noastre fundamentale, ale altarurilor sfinte de onoare, demnitate, mândrie şi credinţă pentru virtuţile trecutului" spunea un general muntean. Pomelnicul lor se află pe spatele troiţei zidită în faţa bisericii din satul Budeşti - comuna Făurei, iar comemorarea cinstirii eroilor se face în fiecare an la data de 29 mai. Eroii sunt scrisi in capitolul V.
Iată ce spune Petre Ghelmez în poezia eroii:
„Codrii ştiu să povestească/
Despre toţi eroii ţării/
Ca să vadă-n zori cum creşte/
Soarele neatârnării.
.......................
Ei sunt floarea României/
Ai ţăriei şi ai mândriei/
Veşnic codrule ca tine."